Am ațipit… pentru că era noapte și avionul înainta lin

Am ațipit… pentru că era noapte și avionul înainta lin, la altitudine de croazieră, peste ocean, către SUA.

Sunt relaxat când zbor pe distanțe lungi…

S-a auzit acel semnal de avertizare care ne anunță să fixăm centurile. Apoi a urmat vocea, ușor intretăiată de pauze, a căpitanului. Anunța că vom trece printr-o zonă de turbulențe. Am vazut prin hublou nori voluminosi, cu rare goluri, prin care aparea lumina lunii. Si au inceput vibrațiile, fără un ritm anume, la inceput mai blânde apoi din ce in ce mai intense.

Câteva voci panicate, ale unor oameni treziți din somn, intrebau in limbi diferite, ce se întâmplă. Stewardesele faceau eforturi hotărâte să mențină calmul, deși zguduiturile deveniseră de-a dreptul violente. Uriașa pasăre mecanică se zbătea, cu greu, in tumultul furtunii. Câteva bagaje au căzut din compartimentele deschise de vibrații. Lumina s-a stins in jumatatea stângă a avionului iar ecranele pe care era afișată traiectoria zborului au „inghețat”, afișând doar sigla companiei aeriene.

In picioare nu mai era aproape nimeni. Senzația aceea de greață pe care o dă răul de mișcare îmi ascuțise simțurile. Percepeam parfumul vecinei mele. Si parcă o vagă senzatie de transpirație. In față un cuplu de tineri se ținau foarte strâns de mână. Pe tâmpla lui s-a prelins o picătură de sudoare. Un senior îmbrăcat in sutană, senin, ținea rozariul lângă buzele ce șopteau, mecanic, o rugă.

Lângă, o persoană intre două vârste, cu un laptop in brațe scria grăbit un mesaj. Câteva rânduri mai in față, un grup de adolescenți (probabil o echipă sportivă) se „grozaveau”, cu gesturi demonstrative. Unul dintre ei, foarte palid, a început să vomite. Brusc gălagia s-a stins. Fețe palide, ochi inchiși, murmure șoptite, ca de rugaciune…

Un nou salt în gol, luminile s-au stins si liniște rece…